diacríno

Why don’t you understand American?

A friend of mine told me the Americans he’d met didn’t speak an understandable American English. He claims that it’s not the same clear American language he knows from Friends or Hollywood movies. This complain seems to be shared with many other non native English speakers. Is that substantially true? What can the cause be?

First of all, I would like to say many accents are present in the American movies. The old ones have often Eastern American accents; Friends must have NY twists… Southern accents, even if present, never fool foreigners and are always perceived as accents. Otherwise, I wonder if non native speakers do know what the General American accent is. By that I mean: in what measure do foreigners distinguish the General American from other American accents?

The easy hypothesis is foreigners, especially Europeans (used to the RP - the standard British pronunciation), perceive Eastern American accents (some of NY, the archaic Bostonian, generally those form New England) as understandable, clear American. [I could explain differences between the GA and the RP, but I don't have an exhaustive knowledge on diffs between the GA and other American accents.] But it cannot be only that…

A more responsible factor must be the weight that formal language has is movies and in daily life respectively. On one hand, movies have everything, hence formal and informal mix together. On the other hand, daily life communication is obviously informal. The American tourists speak, of course, a loosened American. If you understand which are the watermarks of informal American, you shouldn’t have further comprehension problems.

I will point to some main characteristics:

• linking words is quite frequent
  • tapped t [t̪ - a specific American sound, produced by tapping the alveolar ridge*] is omnipresent in linking. Examples:
    • it is >> iddiz = ɪt̪ ‘ɪz;
    • what a relief >> waTeriLEAF = ‘wət̪ə rɪ’li:f ;
    • how does it happen = ‘haʊ t̪ə zɪt ‘hæpn;
    • get a life >> gedda life =’gɛt̪ə ‘laif.
  • some consonants change if involved in linking:
    • did you >> didge you;
    • let you >> letch you;
    • bless you >> blesh you;
    • get a life >> gedda life.
  • other consonants disappear in linking:
    • kind of true >> kinda true;
    • can’t say = ‘kænt̪ ’seɪ - due to tapping, t almost disappears; therefore, foreigners never understand the negation, so they get exactly the opposite. Symetrically, Americans might understand can’t when a foreigner says can;
    • I sent it >> I sennit.
• other occurences of tapped t:
  • as already mentioned, it appears after some consonants and it’s very weak: can’t say = ‘kænt̪ ’seɪ ; international = int̪ɚ’næʃnəl ; twenty = ‘twɛnt̪i: ; software = ’sɑ:ft̪ wɚ ;
  • sometimes tapped t occurs in final (not linking) position: side and sight might have the same final consonant. In this case, vowel length matters and intonation becomes very important in disambiguation.
• contracted forms are frequent. That means pronouns and auxiliary verbs are shortened, h is very often dropped: Where has he lived in Asia ['wɛ rə zi: 'lɪv dɪ ,neɪ ʒə]?

* The tapped t is that American sound which makes you ['meɪk ʃju:] think at Adam instead of autumn ['ɑ:t̪əm]; it creates confusion between atom [’æt̪̪əm] and Adam ['æt̪̪əm]; it doesn’t let you know when somebody is having a heart attack ['hɑr t̪̪ə tæk] (hard attack is so close - just a longer ɑ); it presents comedies in famous newspapers…

Specificitatea limbii române în chestiunea importurilor

Aşa cum menţionam în manifest, din procedeele de import ale limbii române nu poate lipsi adaptarea fonetică şi grafică. Fenomenul de remodelare a noilor cuvinte nu le este străin celorlalte limbi. Pe de o parte, retuşurile fonetice sunt inevitabile, deoarece fiecare limbă deţine propriul ei sistem fonetic. De pildă, româna nu are decît o singură vocală în comun cu franceza, anume e = é; mai exista a = â, dar practic în prezent, aceasta nu mai este folosită în franceza standard. Restul vocalelor româneşti - i, o, u, ă - au corespondente franţuzeşti diferite d.p.d.v. fonetic; ramîne desigur i semiconsoană (din bani) - care nu există în franceză - şi î, cu un rol marginal în ceastălaltă limbă. Asemănător, româna nu are absolut nimic din vocalele englezeşti, cu excepţia a două neutre - ă şi î; în plus, nici consoanele nu se suprapun mereu (r, p, c, t, d, tʃ, l au corespondente sensibil diferite în engleză); colac peste pupăză, noi nu avem noţiunea de cantitate (lungime) a vocalelor, care cel puţin în americană serveşte la dezambiguizare (distingerea între ele a unor cuvinte).

Imaginaţi-vă acum că aceste incompatibilităţi fonetice se regăsesc la aproape orice pereche de limbi! Engleza nu a împrumutat niciodată din franceză fără a adapta fonetic, nici viceversa. Japoneza nu a luat niciodată din engleză fără a transforma fonetic. Iar chineza pur şi simplu n-a putut să importe, datorită ortogonalităţii fonetice cu celelalte limbi; mari probleme are cu numele străine, pe care chiar trebuie să le reinventeze - aşa că fiţi circumspecţi cînd cineva vă propune să vă scrie numele în chineză, pe un bob de orez!

Limitîndu-ne totuşi la limbile occidentale şi la scrierile cu alfabet latin, trebuie remarcat că româna cere în materie de adaptare mai mult decît ne-am aştepta. Noul cuvînt nu va ramîne într-o formă standard, de neatins, ci va primi desinenţe (căci se importă mai ales substantive). Da, cuvîntul va fi articulat, pluralizat, trecut la diverse cazuri (N/Ac. - G/D - V), contorsionat în toate felurile. În etapa imediat urmatoare, i se vor aplica prefixe şi sufixe, adică va fi derivat, obţinîndu-se astfel verbe, adjective şi alte noi cuvinte, formîndu-se aşadar o nouă familie lexicală. Acest fenomen este caracteristic limbilor sintetice, printre care, iată, se numără şi româna. Cealaltă categorie de limbi sunt limbile analitice, engleza fiind una din ele. În limbile analitice, cuvîntul nu cunoaşte flexiune, el putînd avea calitatea de substantiv, de verb, de epitet (rol adjectival) sau de altceva, în funcţie de locul său în propoziţie: Love me, my love, on this love-seat… [În fapt, limbile se situează mereu undeva pe segmentul ce uneşte cele două poluri şi de obicei se deplasează de-a lungul timpului pe acest segment imaginar. Astfel, româna este sintetică, franceza e sintetic-analitică, iar engleza - analitică, dar cu un trecut sintetic]. Dacă neologismul dintr-o limbă analitică ramîne bătut în cuie din momentul introducerii sale, nu acelaşi lucru se poate spune în cazul limbilor sintetice. Flexiunea cuvintelor româneşti în devenire va aduce variaţii pronunţiei radicalului, datorită fenomenelor fonetice adiacente (iotacizarea, alternanţa vocalică: fad-fazi, volt-volţi, virus-viruşi, provoc-provoci, omolog-omologi; telefon-telefoane, provoc-provoacă, abrog-abrogi-abro[a]gă).

Acest puternic caracter sintetic ne obligă să mergem mai departe, anume la adaptarea grafică. Iar aici singura soluţie o reprezintă redarea fonetică a neologismului. Doar scrierea fonetică este capabilă să se muleze pe variaţia radicalului în diversele forme ale unui acelaşi cuvînt şi în diversele cuvinte ale unei familii lexicale!

Integrala

Acum o saptamînă am fost în România la nunta unui bun prieten. De data aceasta, Iaşul m-a încîntat parcă mai mult ca niciodată: Copoul cu teii înfloriţi, Ciricul cu lacul şi pădurea, cei cîţiva prieteni reîntîlniţi pe fugă… Dar aici pe blog voi relata despre nuntă

S-a ţinut la Ciric, pe malul lacului, la Ciupercuţă. Ajuns acolo, m-au întîmpinat mirele şi mireasa, care au avut bunăvoinţa să mă şi plaseze la masă alături de colegele lui de serviciu. Trecînd la prezentări, mi se întind nenumărate mîini fine, dar atenţia mi-e reţinută la auzul unui anumit nume:
- Integrala. Ca la matematică. Îmi pare bine.
- ?!…
“E vorba evident de o poreclă”, îmi spun.
- Ţi-a plăcut atît de mult porecla pe care ţi-au dat prietenii, încît ai ajuns să te prezinţi astfel?
- Nu, chiar Integrala mă cheamă. Tatăl meu e profesor de matematică şi aşa mi-a pus numele.
- ?!!!

Mai tîrziu, i-am readus în discuţie subiectul numelui. Tatăl aştepta de la ea să facă şi carieră în matematică, iar numele ar fi trebuit să o motiveze. Iar mama, unguroaică, nu s-a opus unui asemenea prenume, doar că a botezat-o şi Marie. Oricum, tipesa trebuie că a capitulat de mult primului apelativ, deoarece se prezenta mereu Integrala. De altfel, neputînd scăpa puterii propriului nume, a şi ajuns să participe în liceu la olimpiadele de mate. Cînd veni însă timpul alegerii unei cariere, Integrala a dat admitere la medicină, spre marea decepţie a tatălui.

Integrala mi-a mai spus că a avut şi o soră geamănă, care din păcate muri la naştere. Cum ar fi trebuit să o cheme pe sora ei? Răspuns corect, Derivata!
Eu personal găsesc mult mai expresiv numele de Integrală. Poate fi de volum, curbilinie, infinită, beta sau gama… pe cînd Derivata e ori simplă derivată, ori derivată parţială!

Şi am nuntit şi m-am simţit bine pînă dimineaţa, căci altfel nici nu era cu putinţă după ce făcusem un drum de 3500 km! Înainte să plec, zării pe masă cartonaşul pe care era scris numele sus-numitei. Integrala Folea. Mda, profesorul Folea se poate lăuda că a făcut la viaţa lui tot felul de integrale

Pe româneşte - Manifest

A încropi o concepţie estetică - manifest într-un bileţel pe blog reprezintă o ambiţie exagerată. Voi puncta aşadar numai ideile principale:

1. Societatea evoluează, iar limba trebuie să-i ţină pasul. Înnoirea limbii este necesară!
2. Româna, contrar ignorantei percepţii generale, este o limbă a împrumuturilor. Drept consecinţă, limba română deţine suficiente procedee de inovaţie, care trebuie exploatate. Ceea ce nu se înscrie însă în cadrul unui mecanism trebuie dirijat către unul din ele, pentru ca rezultatul să fie o îmbogăţire lingvistică viguroasă.
2′. Unele direcţii de bun simţ există încă de la începuturile limbii literare (mă refer mai ales la ideile programatice ale lui Titu Maiorescu). Aceste direcţii, fiind deja închegate într-un sistem estetic, trebuie luate în considerare.

Elaborare. Am menţionat despre existenţa unor procedee de inovaţie împămîntenite, pe fondul unei îndelungate tradiţii a importurilor. În adevăr, româna a cunoscut o influenţă slavă multiseculară; acesteia i se adaugă împrumuturi turceşti, greceşti, ungureşti şi germanice. În secolul XIX recîştigă teren importurile romanice. De fiecare dată, noile cuvinte s-au adaptat sistemului fonetic şi au început să genereze familii de cuvinte. Acestea ar fi primele mecanisme. În continuare, cuvintele de import şi-au gasit scrieri fonetice. Mulţumită acestui mecanism, româna şi-a menţinut simplitatea şi flexibilitatea în scriere. Cum ar fi fost dacă ezitam astăzi asupra ortografierii a 30% din lexic? De exemplu, dacă s-ar fi scris Steckerului în loc de ştecherului, rancune-os în loc de ranchiunos, pharmacie pentru farmacie, chaise-longue pentru şezlong ş.a.m.d. Nu ne ramîne decît să fim consecvenţi şi să adoptăm forme ca uichend, giob, bos, maus, ca mai apoi cine doreşte să fie liber să le prefixeze / sufixeze, completînd astfel procesul de îmbogăţire (uichendic, de ce nu?).

Un alt mecanism consta în adaptarea prin analogie cu cuvintele deja existente în limbă. În sec.XIX, românii încă nu aveau cuvîntul demn. Prin urmare, a fost preluat latinescul dignum şi, prin analogie cu lat.lignum < rom.lemn, a rezultat forma demn. Asemănător s-a întîmplat cu semn (> signum). Pornind de la fr.déposer şi trecînd prin poser=a pune, a rezultat a depune etc. Urmîndu-le exemplul, ar trebui să reconstruim unele importuri recente neadaptate fonetic: retail sună ca şi se înrudeşte cu detaliu, aşadar să-l înlocuim cu retaliu, ca apoi să putem trece mai departe, anume la crearea unei familii de cuvinte (retaliere etc.).

Cel mai important mecanism, deja citat de cîteva ori, îl reprezintă sufixarea şi prefixarea, adică formarea unei familii de cuvinte. De abia în acest punct se poate vorbi de o îmbogăţire viguroasă a limbii.

[Cît despre principiile directoare ale lui Maiorescu sau ideile lui Eminescu, va las să căutaţi singuri pe Google. În mare, să nu importăm cînd nu e nevoie, iar dacă importăm să adaptăm, să păstrăm scrierea fonetică.]

M***x Australia closed Monday June 11th, for Queen’s birthday

This is the subject of the first e-mail I’ve received this morning. Its body was a simple “Happy Birthday!”

Hereafter, a Brit’s stupefied answer:
“As a Brit (and an anti-monarchist) I feel honour bound to point out that we in Britain don’t have a day’s holiday for the Queen’s birthday I’d’ have thought that having gained independance from our shabby little island you’d’ have scrapped such archaic notions. The U.S. aren’t so old fashioned to have such a day. The French have “Guillotine day” or something similar, much more fun although a little messy. If you need foreign excuses for days off why don’t you steal that instead?”