diacríno

Specificitatea limbii române în chestiunea importurilor

Aşa cum menţionam în manifest, din procedeele de import ale limbii române nu poate lipsi adaptarea fonetică şi grafică. Fenomenul de remodelare a noilor cuvinte nu le este străin celorlalte limbi. Pe de o parte, retuşurile fonetice sunt inevitabile, deoarece fiecare limbă deţine propriul ei sistem fonetic. De pildă, româna nu are decît o singură vocală în comun cu franceza, anume e = é; mai exista a = â, dar practic în prezent, aceasta nu mai este folosită în franceza standard. Restul vocalelor româneşti - i, o, u, ă - au corespondente franţuzeşti diferite d.p.d.v. fonetic; ramîne desigur i semiconsoană (din bani) - care nu există în franceză - şi î, cu un rol marginal în ceastălaltă limbă. Asemănător, româna nu are absolut nimic din vocalele englezeşti, cu excepţia a două neutre - ă şi î; în plus, nici consoanele nu se suprapun mereu (r, p, c, t, d, tʃ, l au corespondente sensibil diferite în engleză); colac peste pupăză, noi nu avem noţiunea de cantitate (lungime) a vocalelor, care cel puţin în americană serveşte la dezambiguizare (distingerea între ele a unor cuvinte).

Imaginaţi-vă acum că aceste incompatibilităţi fonetice se regăsesc la aproape orice pereche de limbi! Engleza nu a împrumutat niciodată din franceză fără a adapta fonetic, nici viceversa. Japoneza nu a luat niciodată din engleză fără a transforma fonetic. Iar chineza pur şi simplu n-a putut să importe, datorită ortogonalităţii fonetice cu celelalte limbi; mari probleme are cu numele străine, pe care chiar trebuie să le reinventeze - aşa că fiţi circumspecţi cînd cineva vă propune să vă scrie numele în chineză, pe un bob de orez!

Limitîndu-ne totuşi la limbile occidentale şi la scrierile cu alfabet latin, trebuie remarcat că româna cere în materie de adaptare mai mult decît ne-am aştepta. Noul cuvînt nu va ramîne într-o formă standard, de neatins, ci va primi desinenţe (căci se importă mai ales substantive). Da, cuvîntul va fi articulat, pluralizat, trecut la diverse cazuri (N/Ac. - G/D - V), contorsionat în toate felurile. În etapa imediat urmatoare, i se vor aplica prefixe şi sufixe, adică va fi derivat, obţinîndu-se astfel verbe, adjective şi alte noi cuvinte, formîndu-se aşadar o nouă familie lexicală. Acest fenomen este caracteristic limbilor sintetice, printre care, iată, se numără şi româna. Cealaltă categorie de limbi sunt limbile analitice, engleza fiind una din ele. În limbile analitice, cuvîntul nu cunoaşte flexiune, el putînd avea calitatea de substantiv, de verb, de epitet (rol adjectival) sau de altceva, în funcţie de locul său în propoziţie: Love me, my love, on this love-seat… [În fapt, limbile se situează mereu undeva pe segmentul ce uneşte cele două poluri şi de obicei se deplasează de-a lungul timpului pe acest segment imaginar. Astfel, româna este sintetică, franceza e sintetic-analitică, iar engleza - analitică, dar cu un trecut sintetic]. Dacă neologismul dintr-o limbă analitică ramîne bătut în cuie din momentul introducerii sale, nu acelaşi lucru se poate spune în cazul limbilor sintetice. Flexiunea cuvintelor româneşti în devenire va aduce variaţii pronunţiei radicalului, datorită fenomenelor fonetice adiacente (iotacizarea, alternanţa vocalică: fad-fazi, volt-volţi, virus-viruşi, provoc-provoci, omolog-omologi; telefon-telefoane, provoc-provoacă, abrog-abrogi-abro[a]gă).

Acest puternic caracter sintetic ne obligă să mergem mai departe, anume la adaptarea grafică. Iar aici singura soluţie o reprezintă redarea fonetică a neologismului. Doar scrierea fonetică este capabilă să se muleze pe variaţia radicalului în diversele forme ale unui acelaşi cuvînt şi în diversele cuvinte ale unei familii lexicale!

This entry was posted on Sunday, June 17th, 2007 at 12:18 am and is filed under Lingvistice. Find similar posts by selecting and of the following tags: . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.