Despre stele
Da, vă voi spune poate cîte-n lună şi în stele, totul pentru a conchide cu o lămurire etimologică asupra unui singular pe cale de dispariţie, prezentat în bileţelul anterior. Desigur, parcurgerea acestui ultim post nu este obligatorie.
Totul porneşte de la latinescul stella, un cuvînt mai vechi decît tot ce se ştie în momentul de faţă. Stella s-a menţinut neschimbat în italiană, a devenit stea în română şi, oarecum similar, estrella în spaniolă. Tocmai această similitudine mi-a atras atenţia; dar ce m-a frapat mai mult este sunetul parazit de după st. E-ul spaniolesc iniţial reprezintă un fenomen cunoscut, fiind acelaşi e din España; r-ul însă nu se supune vreunui fenomen de evoluţie fonetică propriu acestui spaţiu. Explicaţia mi-a parvenit trecînd în cu totul altă regiune, cea elenă: din greacă am moştenit cu toţii particula astro, cu aceeaşi semnificaţie de stea. Ajuns în acest punct, nu pot decît să presupun existenţa unui strămoş indo-european, de felul str, care avea sensul de stea. Astfel, estrella n-ar putea fi decît un aliaj dintre latinescul stella şi un substrat indo-european local, din care se pare că r-ul nu dispăruse.
De altfel, ipoteza unei origini indo-europene comune se confirmă în cu totul alt colţ al Europei, prin englezescul star. Continuînd exerciţiul de arheologie, aflu că str este tocmai cuvîntul sanscrit care desemna stea.
Dar să revenim… stea şi (e)strella se aseamănă foarte mult datorită transformării sunetului l. În spaniolă, ll se citeşte ca un l înmuiat şi se apropie de vocala i. Să însemne aceasta că limba română a cunoscut, de-a lungul veacurilor, un fenomen similar, dar care a mers pînă la capăt? Foarte posibil; doar că această transformare s-a limitat mai mult la -ella. În această categorie au intrat:
- sella (lat.) > sea > şea > şa (cu pluralele şele/şale, şei)
- margella (lat.) > mărgea
- o serie de pronume: ea - ele, cea - cele, acea - acele
- diminutivele feminine în -ella: purcea - purcele, rămurea - rămurele etc. De remarcat că forma de plural nu a pierdut l-ul! Şi iată că am ajuns şi unde ne propusesem, adică taman la floricică/floricea - floricele.
(Interesantă e şi evoluţia masculinelor acestor diminutive: purcel - purcei, viţel - viţei, doctorel - doctorei etc. Aici descoperim ca înmuierea l-ului s-a produs şi în grupul -elli, probabil odată cu alipirea generală a i-ului final de silaba precedentă.)
În cele din urmă, cupletul -ea / -ele s-a dovedit foarte fertil şi aceasta în ambele sensuri:
- în formarea pluralului substantivelor terminate în -ea: boccea - boccele, şosea - şosele, manea - manele…
- în remodelarea unor singulare: bretea, flanea, rondea din bretelă - bretele, flanelă - flanele, rondelă - rondele.