diacríno

Viorică, viorele

Toţi suntem obişnuiţi cu cuplete de acest gen: viorică - viorele, floricică - floricele, rîndunică - rîndunele, surcică - surcele. Atît de obişniţi, încît fără ezitare răspundem că pluralul de la floricică este floricele şi viceversa - singularul de la floricele ar fi floricică.

Intuiţi deja în ce direcţie bat… În adevăr, formele de plural nu sunt exact cele care ne vin pe limbă; veţi fi de acord că lucrurile stau astfel:
viorică - viorici, floricică - floricici (sic!), rîndunică - rîndunici ş.a.m.d.
Luînd-o în sens invers, care ar fi singularul de drept al unor forme precum viorele, floricele, rîndunele? Soluţia:
viorea - viorele, floricea - floricele, rîndunea - rîndunele.

Este aşadar vorba de o contaminare reciprocă a două tipuri de diminutive formate cu sufixe diferite: -ică, -ea; cauza reasocierii o reprezintă sonorităţile divergente ale pluralului lor, deoarece -ici are un uşor iz de masculin, iar -ele e extrem de diferit de -ea (introduce o silaba suplimentară). În consecinţă, singularul în -ică s-a recombinat cu pluralul în -ele.

Dar de unde distanţa fonetică atît de mare dintre -ea şi -ele? Explicaţia, de natură etimologică, o voi prezenta în articolul următor.

This entry was posted on Thursday, December 13th, 2007 at 5:14 am and is filed under Lingvistice. Find similar posts by selecting and of the following tags: diminutiv, gramatica, lingvistica, plural, substantiv, sufix. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.