diacríno

Xenisme

Într-un cadru lingvistic, xenismele sunt ortografieri străineşti pentru cuvinte deja româneşti. Fac referire aşadar la importuri recente sau mai vechi care se află pe buzele majorităţii locutorilor. Adesea figurează deja în dicţionare, cu scrieri adaptate. De multe ori însă, tipăritura, caracterizată printr-o viteză de reacţie mai mică, nu a avut încă oportunitatea de a le include.

Mouse în loc de maus, meeting în loc de miting, pull-over în loc de pulover, dispatcher în loc de dispecer sunt exemple din prima categorie. (În adevăr, există un dicţionar care conţine cuvîntul maus!) Am putea continua cu o sumedenie de exemple ipotetice, doar cu scopul de a accentua ridicolul xenismelor : route (rută), naïf / naïve (naiv), chauffeur (şofer), stecker (ştecher)… şi uite aşa epuizăm 50% din cuvintele limbii române!

Week-end pentru uichend, hypermarket pentru hipermarchet, online pentru onlain, chat pentru ceat etc. sunt xenisme din a doua catégorie. Dacă unii (foarte numeroşi, de altfel) opun résistence în a ortographia după norme româneşti aceste vocabule (vocables?), o fac ori dintr-un spirit de élitisme, ori pentru că nu acceptă faptul că acestea au intrat déjà în limbă. A scrie aşa cum se aude ar dénota ori lipsă de éducaţie, ori un act de polluare a graiului nostru. Ambele se réduc la teama de a nu cădea în ridicule. Văzînd însă résultat-ul, însăşi această appréhensiune de dovedeşte ridicule-ă!

A protege, a proteja şi conjugările fertile

Suntem cu toţii convinşi că, dacă ni se cere să folosim un verb românesc nemaiîntîlnit, ne descurcăm destul de bine în a-l flexa la diverse persoane şi timpuri. Vă dau verbul a degelifica, spre exemplu. O să îmi spuneţi imediat eu degelific, tu degelifici… ei degelificaseră… degelificat. Există totuşi verbe pe care nu le simţim, datorită unei uşoare lipse de exerciţiu. Şi care, colac peste pupăză, sunt mai justificate în propria existenţă decît alte verbe, sinonime şi de origine comună. A protege, de pildă, nu înseamnă altceva decît a proteja şi se conjugă ca orice alt verb cu sonoritate similară: înţeleg, înţelegi - proteg, protegi… au înţeles - au protes… înţeleseşi - proteseşi Cum s-a fofilat acest verb în limba română şi de ce a fost, în cele din urmă, uzurpat de forma a proteja? Iată cîteva clarificări:

[Memento] Verbul românesc se poate categorisi după conjugare, aceasta fiind situaţia tuturor limbilor romanice. Conjugarea I reuneşte verbele ale căror infinitive se termină în -a curat: a cînta, a mînca, a bloga; conjugarea a doua - verbele în -ea: a vedea, a plăcea; conjugarea a treia - verbele în -e: a face, a zice, a trimite; în fine, conjugarea a patra conţine verbele în -i, -î: a împărţi, a clicui, a coborî.

Ca şi în celelalte limbi neolatine, unele conjugări sunt mai productive decît altele, în sensul că formarea de noi verbe se face cu predilecţie în cadrul anumitor conjugări. Româna are şansa de a avea două grupe fertile: conjugările I şi IV (exemple: a alcooliza, sedimenta, bloga, clicui, pingui, blogări) şi aceasta datorită unor sufixe productive: -iza, -ifica, -a, -ui, -i. Cît despre celelalte două conjugări, ele nu par a se mai îmbogăţi. Astfel, conjugarea a III-a rămîne la un număr restrîns de verbe, majoritatea foarte vechi.

Intrînd în dedesubturi, trebuie menţionat că succesul conjugărilor I şi IV se bazează şi pe o lungă tradiţie a importurilor verbale. Verbele în -i sunt adesea preluate din slavonă, după un tipar foarte clar (de exemplu: sl. sŭmĕriti > smerit ca participiu > a se smeri ca infinitiv). Multe verbe în -a (de conjugarea I) vin din franceză, din verbe de grupa I (e.g. fr. décoller > a decola). Tiparele acestor conjugări, percepute ca simple, s-au dovedit poartă de intrare în limbă a multor verbe noi. Putem reţine deci argumentul tradiţie-simplitate.

Alte limbi însă s-au ghidat după alte instanţe ale simplităţii. Franceza deţine o singură conjugare fertilă - grupa I - bazată acum exclusiv pe simplitate: grupa I nu prezintă iregularităţi. Terminaţia acestei grupe nu mai e de mult -ar, ci -er. Aşa se face că, în franceza medievală, registrul savant se alimenta cu verbe noi direct din latină astfel: protegere > protéger, negligere > négliger, erigere > ériger (trecere de la conjugarea III la conjugarea I, prin urmare e vorba de tandemul variaţie fonetică - simplitate)…

Şi iată că în sec.XIX, protéger ajunge şi în limba română, sub forma a proteja. În paralel, este introdus cu forma a protege, la conjugarea sa de drept, a treia. Îl regăsiţi în toată splendoarea sa în scrierile lui B.P.Hasdeu, alături de verbe ca a neglige, a erige. Continuarea o cunoaştem - doar una din forme a supravieţuit viguros.

Înţelegeţi acum de ce multe verbe nu se mai aparţin conjugării originare? Drept consecinţă, aceste verbe nu se mai conjugă la fel ca în italiană sau spaniolă, ceea ce ne frapează cînd mergem la muncă în ţări mediteraneene şi constatăm că nu nimerim unele forme verbale. Da, aşa s-a întîmplat şi cu a exista, care nu vine direct din latinescul de conj.III existere (essistere în italiană), ci din fanţuzescul savant de grupa I exister.

Din fericire, multe importuri paşoptiste s-au făcut cu respectarea conjugării iniţiale, prin asemuiri cu forme vechi: a trimite > a emite, remite, admite, comite, omite, permite, promite, transmite, demite, submite; a duce > a conduce, introduce, deduce, reduce, produce, traduce, seduce, abduce. Aviz uilizatorilor de SVN şi Perforce: a nu se spune submitat, comitat, ci submis, comis…

Despre stele

Da, vă voi spune poate cîte-n lună şi în stele, totul pentru a conchide cu o lămurire etimologică asupra unui singular pe cale de dispariţie, prezentat în bileţelul anterior. Desigur, parcurgerea acestui ultim post nu este obligatorie.

Totul porneşte de la latinescul stella, un cuvînt mai vechi decît tot ce se ştie în momentul de faţă. Stella s-a menţinut neschimbat în italiană, a devenit stea în română şi, oarecum similar, estrella în spaniolă. Tocmai această similitudine mi-a atras atenţia; dar ce m-a frapat mai mult este sunetul parazit de după st. E-ul spaniolesc iniţial reprezintă un fenomen cunoscut, fiind acelaşi e din España; r-ul însă nu se supune vreunui fenomen de evoluţie fonetică propriu acestui spaţiu. Explicaţia mi-a parvenit trecînd în cu totul altă regiune, cea elenă: din greacă am moştenit cu toţii particula astro, cu aceeaşi semnificaţie de stea. Ajuns în acest punct, nu pot decît să presupun existenţa unui strămoş indo-european, de felul str, care avea sensul de stea. Astfel, estrella n-ar putea fi decît un aliaj dintre latinescul stella şi un substrat indo-european local, din care se pare că r-ul nu dispăruse.

De altfel, ipoteza unei origini indo-europene comune se confirmă în cu totul alt colţ al Europei, prin englezescul star. Continuînd exerciţiul de arheologie, aflu că str este tocmai cuvîntul sanscrit care desemna stea.

Dar să revenim… stea şi (e)strella se aseamănă foarte mult datorită transformării sunetului l. În spaniolă, ll se citeşte ca un l înmuiat şi se apropie de vocala i. Să însemne aceasta că limba română a cunoscut, de-a lungul veacurilor, un fenomen similar, dar care a mers pînă la capăt? Foarte posibil; doar că această transformare s-a limitat mai mult la -ella. În această categorie au intrat:
- sella (lat.) > sea > şea > şa (cu pluralele şele/şale, şei)
- margella (lat.) > mărgea
- o serie de pronume: ea - ele, cea - cele, acea - acele
- diminutivele feminine în -ella: purcea - purcele, rămurea - rămurele etc. De remarcat că forma de plural nu a pierdut l-ul! Şi iată că am ajuns şi unde ne propusesem, adică taman la floricică/floricea - floricele.

(Interesantă e şi evoluţia masculinelor acestor diminutive: purcel - purcei, viţel - viţei, doctorel - doctorei etc. Aici descoperim ca înmuierea l-ului s-a produs şi în grupul -elli, probabil odată cu alipirea generală a i-ului final de silaba precedentă.)

În cele din urmă, cupletul -ea / -ele s-a dovedit foarte fertil şi aceasta în ambele sensuri:
- în formarea pluralului substantivelor terminate în -ea: boccea - boccele, şosea - şosele, manea - manele…
- în remodelarea unor singulare: bretea, flanea, rondea din bretelă - bretele, flanelă - flanele, rondelă - rondele.

Viorică, viorele

Toţi suntem obişnuiţi cu cuplete de acest gen: viorică - viorele, floricică - floricele, rîndunică - rîndunele, surcică - surcele. Atît de obişniţi, încît fără ezitare răspundem că pluralul de la floricică este floricele şi viceversa - singularul de la floricele ar fi floricică.

Intuiţi deja în ce direcţie bat… În adevăr, formele de plural nu sunt exact cele care ne vin pe limbă; veţi fi de acord că lucrurile stau astfel:
viorică - viorici, floricică - floricici (sic!), rîndunică - rîndunici ş.a.m.d.
Luînd-o în sens invers, care ar fi singularul de drept al unor forme precum viorele, floricele, rîndunele? Soluţia:
viorea - viorele, floricea - floricele, rîndunea - rîndunele.

Este aşadar vorba de o contaminare reciprocă a două tipuri de diminutive formate cu sufixe diferite: -ică, -ea; cauza reasocierii o reprezintă sonorităţile divergente ale pluralului lor, deoarece -ici are un uşor iz de masculin, iar -ele e extrem de diferit de -ea (introduce o silaba suplimentară). În consecinţă, singularul în -ică s-a recombinat cu pluralul în -ele.

Dar de unde distanţa fonetică atît de mare dintre -ea şi -ele? Explicaţia, de natură etimologică, o voi prezenta în articolul următor.

Specificitatea limbii române în chestiunea importurilor

Aşa cum menţionam în manifest, din procedeele de import ale limbii române nu poate lipsi adaptarea fonetică şi grafică. Fenomenul de remodelare a noilor cuvinte nu le este străin celorlalte limbi. Pe de o parte, retuşurile fonetice sunt inevitabile, deoarece fiecare limbă deţine propriul ei sistem fonetic. De pildă, româna nu are decît o singură vocală în comun cu franceza, anume e = é; mai exista a = â, dar practic în prezent, aceasta nu mai este folosită în franceza standard. Restul vocalelor româneşti - i, o, u, ă - au corespondente franţuzeşti diferite d.p.d.v. fonetic; ramîne desigur i semiconsoană (din bani) - care nu există în franceză - şi î, cu un rol marginal în ceastălaltă limbă. Asemănător, româna nu are absolut nimic din vocalele englezeşti, cu excepţia a două neutre - ă şi î; în plus, nici consoanele nu se suprapun mereu (r, p, c, t, d, tʃ, l au corespondente sensibil diferite în engleză); colac peste pupăză, noi nu avem noţiunea de cantitate (lungime) a vocalelor, care cel puţin în americană serveşte la dezambiguizare (distingerea între ele a unor cuvinte).

Imaginaţi-vă acum că aceste incompatibilităţi fonetice se regăsesc la aproape orice pereche de limbi! Engleza nu a împrumutat niciodată din franceză fără a adapta fonetic, nici viceversa. Japoneza nu a luat niciodată din engleză fără a transforma fonetic. Iar chineza pur şi simplu n-a putut să importe, datorită ortogonalităţii fonetice cu celelalte limbi; mari probleme are cu numele străine, pe care chiar trebuie să le reinventeze - aşa că fiţi circumspecţi cînd cineva vă propune să vă scrie numele în chineză, pe un bob de orez!

Limitîndu-ne totuşi la limbile occidentale şi la scrierile cu alfabet latin, trebuie remarcat că româna cere în materie de adaptare mai mult decît ne-am aştepta. Noul cuvînt nu va ramîne într-o formă standard, de neatins, ci va primi desinenţe (căci se importă mai ales substantive). Da, cuvîntul va fi articulat, pluralizat, trecut la diverse cazuri (N/Ac. - G/D - V), contorsionat în toate felurile. În etapa imediat urmatoare, i se vor aplica prefixe şi sufixe, adică va fi derivat, obţinîndu-se astfel verbe, adjective şi alte noi cuvinte, formîndu-se aşadar o nouă familie lexicală. Acest fenomen este caracteristic limbilor sintetice, printre care, iată, se numără şi româna. Cealaltă categorie de limbi sunt limbile analitice, engleza fiind una din ele. În limbile analitice, cuvîntul nu cunoaşte flexiune, el putînd avea calitatea de substantiv, de verb, de epitet (rol adjectival) sau de altceva, în funcţie de locul său în propoziţie: Love me, my love, on this love-seat… [În fapt, limbile se situează mereu undeva pe segmentul ce uneşte cele două poluri şi de obicei se deplasează de-a lungul timpului pe acest segment imaginar. Astfel, româna este sintetică, franceza e sintetic-analitică, iar engleza - analitică, dar cu un trecut sintetic]. Dacă neologismul dintr-o limbă analitică ramîne bătut în cuie din momentul introducerii sale, nu acelaşi lucru se poate spune în cazul limbilor sintetice. Flexiunea cuvintelor româneşti în devenire va aduce variaţii pronunţiei radicalului, datorită fenomenelor fonetice adiacente (iotacizarea, alternanţa vocalică: fad-fazi, volt-volţi, virus-viruşi, provoc-provoci, omolog-omologi; telefon-telefoane, provoc-provoacă, abrog-abrogi-abro[a]gă).

Acest puternic caracter sintetic ne obligă să mergem mai departe, anume la adaptarea grafică. Iar aici singura soluţie o reprezintă redarea fonetică a neologismului. Doar scrierea fonetică este capabilă să se muleze pe variaţia radicalului în diversele forme ale unui acelaşi cuvînt şi în diversele cuvinte ale unei familii lexicale!

Pe româneşte - Manifest

A încropi o concepţie estetică - manifest într-un bileţel pe blog reprezintă o ambiţie exagerată. Voi puncta aşadar numai ideile principale:

1. Societatea evoluează, iar limba trebuie să-i ţină pasul. Înnoirea limbii este necesară!
2. Româna, contrar ignorantei percepţii generale, este o limbă a împrumuturilor. Drept consecinţă, limba română deţine suficiente procedee de inovaţie, care trebuie exploatate. Ceea ce nu se înscrie însă în cadrul unui mecanism trebuie dirijat către unul din ele, pentru ca rezultatul să fie o îmbogăţire lingvistică viguroasă.
2′. Unele direcţii de bun simţ există încă de la începuturile limbii literare (mă refer mai ales la ideile programatice ale lui Titu Maiorescu). Aceste direcţii, fiind deja închegate într-un sistem estetic, trebuie luate în considerare.

Elaborare. Am menţionat despre existenţa unor procedee de inovaţie împămîntenite, pe fondul unei îndelungate tradiţii a importurilor. În adevăr, româna a cunoscut o influenţă slavă multiseculară; acesteia i se adaugă împrumuturi turceşti, greceşti, ungureşti şi germanice. În secolul XIX recîştigă teren importurile romanice. De fiecare dată, noile cuvinte s-au adaptat sistemului fonetic şi au început să genereze familii de cuvinte. Acestea ar fi primele mecanisme. În continuare, cuvintele de import şi-au gasit scrieri fonetice. Mulţumită acestui mecanism, româna şi-a menţinut simplitatea şi flexibilitatea în scriere. Cum ar fi fost dacă ezitam astăzi asupra ortografierii a 30% din lexic? De exemplu, dacă s-ar fi scris Steckerului în loc de ştecherului, rancune-os în loc de ranchiunos, pharmacie pentru farmacie, chaise-longue pentru şezlong ş.a.m.d. Nu ne ramîne decît să fim consecvenţi şi să adoptăm forme ca uichend, giob, bos, maus, ca mai apoi cine doreşte să fie liber să le prefixeze / sufixeze, completînd astfel procesul de îmbogăţire (uichendic, de ce nu?).

Un alt mecanism consta în adaptarea prin analogie cu cuvintele deja existente în limbă. În sec.XIX, românii încă nu aveau cuvîntul demn. Prin urmare, a fost preluat latinescul dignum şi, prin analogie cu lat.lignum < rom.lemn, a rezultat forma demn. Asemănător s-a întîmplat cu semn (> signum). Pornind de la fr.déposer şi trecînd prin poser=a pune, a rezultat a depune etc. Urmîndu-le exemplul, ar trebui să reconstruim unele importuri recente neadaptate fonetic: retail sună ca şi se înrudeşte cu detaliu, aşadar să-l înlocuim cu retaliu, ca apoi să putem trece mai departe, anume la crearea unei familii de cuvinte (retaliere etc.).

Cel mai important mecanism, deja citat de cîteva ori, îl reprezintă sufixarea şi prefixarea, adică formarea unei familii de cuvinte. De abia în acest punct se poate vorbi de o îmbogăţire viguroasă a limbii.

[Cît despre principiile directoare ale lui Maiorescu sau ideile lui Eminescu, va las să căutaţi singuri pe Google. În mare, să nu importăm cînd nu e nevoie, iar dacă importăm să adaptăm, să păstrăm scrierea fonetică.]