Faire maintenant un état des lieux n’est pas le but de ce billet. Je voudrais tout simplement jeter quelques éclairs.

La liberté s’arrête partout où l’individu commence à sortir du commun, à tenter de matérialiser ses rêves. Si une démarche administrative standard s’avère parfois un casse-tête, alors une démarche inhabituelle est anéantie par un appareil bureaucratique excessif et un système fermé et averse au risque. Malheureusement, une démarche inhabituelle peut être tout acte de création de valeur : faire une entreprise, innovante ou non. La création juridique d’une entreprise semble beaucoup plus difficile aux non-Français, même s’ils sont européens et que le traité de Maastricht interdit tout traitement différé selon la nationalité. L’entreprise innovante a ensuite besoin d’investisseurs angéliques et de capital-risqueurs, mais le risque étant ici une lèpre, la starteupe n’a jamais les moyens de décoller. En revanche, si l’entreprise n’est pas forcément innovante, on tombe dans le cas présenté ci-après. Si l’on veut faire quelque chose de plus simple ? Acheter un toit pour y installer une maison modulaire légère et écologique, par exemple. Aucune chance ! Tout cela pour conclure que l’initiative - le rêve en général - est rejetée. À partir donc du moment où la personne commence à se manifester en tant qu’individu, le système est là pour lui couper ses ailes. Or qu’est-ce que la liberté si ce n’est pas exactement que d’être laissé devenir un individu ?

L’égalité des chances ? Tout en acquiesçant les limites de cette égalité, beaucoup de Français croient à l’existence d’une méritocratie. Mais réussir ici passe toujours par le réseautage, dans le sens le plus pervers. Débuter l’activité d’une entreprise de distribution de publicité sur papier, par exemple, passe par l’octroi d’une enveloppe au premier fournisseur et une commission de 10% du profit à la personne qui t’a introduit dans le système. On n’y pénètre guère en proposant quelque chose de meilleur, ce n’est donc pas le mérite qui propulse ! Par contre, faire partie d’un des centres de pouvoir et grimper à l’intérieur de ces structures invisibles, voici qui peut faire la différence. La corruption est une réalité écrasante, surtout par son invisibilité. Je parlais il y a deux ans des ouvriers clandestins qui travaillaient à la Bibliothèque du Congrès américain… en France, on retrouve la même situation dans les constructions publiques. En effet, imaginez une Bibliothèque de France bâtie par un gros groupe avec constructeurs sans papiers et une énorme commission encaissée par un groupe de hauts fonctionnaires… Je pourrai vous dire en particulier de quelle bibliothèque il s’agit.

Quid de la fraternité ? Cela doit être une vraie blague dans le pays où la haine sociale est alarmante. Les quartiers des banlieues en sont de bons exemples.

Mouse în loc de maus, meeting în loc de miting, pull-over în loc de pulover, dispatcher în loc de dispecer sunt exemple din prima categorie. (În adevăr, există un dicţionar care conţine cuvîntul maus!) Am putea continua cu o sumedenie de exemple ipotetice, doar cu scopul de a accentua ridicolul xenismelor : route (rută), naïf / naïve (naiv), chauffeur (şofer), stecker (ştecher)… şi uite aşa epuizăm 50% din cuvintele limbii române!

Week-end pentru uichend, hypermarket pentru hipermarchet, online pentru onlain, chat pentru ceat etc. sunt xenisme din a doua catégorie. Dacă unii (foarte numeroşi, de altfel) opun résistence în a ortographia după norme româneşti aceste vocabule (vocables?), o fac ori dintr-un spirit de élitisme, ori pentru că nu acceptă faptul că acestea au intrat déjà în limbă. A scrie aşa cum se aude ar dénota ori lipsă de éducaţie, ori un act de polluare a graiului nostru. Ambele se réduc la teama de a nu cădea în ridicule. Văzînd însă résultat-ul, însăşi această appréhensiune de dovedeşte ridicule-ă!

[Memento] Verbul românesc se poate categorisi după conjugare, aceasta fiind situaţia tuturor limbilor romanice. Conjugarea I reuneşte verbele ale căror infinitive se termină în -a curat: a cînta, a mînca, a bloga; conjugarea a doua - verbele în -ea: a vedea, a plăcea; conjugarea a treia - verbele în -e: a face, a zice, a trimite; în fine, conjugarea a patra conţine verbele în -i, -î: a împărţi, a clicui, a coborî.

Ca şi în celelalte limbi neolatine, unele conjugări sunt mai productive decît altele, în sensul că formarea de noi verbe se face cu predilecţie în cadrul anumitor conjugări. Româna are şansa de a avea două grupe fertile: conjugările I şi IV (exemple: a alcooliza, sedimenta, bloga, clicui, pingui, blogări) şi aceasta datorită unor sufixe productive: -iza, -ifica, -a, -ui, -i. Cît despre celelalte două conjugări, ele nu par a se mai îmbogăţi. Astfel, conjugarea a III-a rămîne la un număr restrîns de verbe, majoritatea foarte vechi.

Intrînd în dedesubturi, trebuie menţionat că succesul conjugărilor I şi IV se bazează şi pe o lungă tradiţie a importurilor verbale. Verbele în -i sunt adesea preluate din slavonă, după un tipar foarte clar (de exemplu: sl. sŭmĕriti > smerit ca participiu > a se smeri ca infinitiv). Multe verbe în -a (de conjugarea I) vin din franceză, din verbe de grupa I (e.g. fr. décoller > a decola). Tiparele acestor conjugări, percepute ca simple, s-au dovedit poartă de intrare în limbă a multor verbe noi. Putem reţine deci argumentul tradiţie-simplitate.

Alte limbi însă s-au ghidat după alte instanţe ale simplităţii. Franceza deţine o singură conjugare fertilă - grupa I - bazată acum exclusiv pe simplitate: grupa I nu prezintă iregularităţi. Terminaţia acestei grupe nu mai e de mult -ar, ci -er. Aşa se face că, în franceza medievală, registrul savant se alimenta cu verbe noi direct din latină astfel: protegere > protéger, negligere > négliger, erigere > ériger (trecere de la conjugarea III la conjugarea I, prin urmare e vorba de tandemul variaţie fonetică - simplitate)…

Şi iată că în sec.XIX, protéger ajunge şi în limba română, sub forma a proteja. În paralel, este introdus cu forma a protege, la conjugarea sa de drept, a treia. Îl regăsiţi în toată splendoarea sa în scrierile lui B.P.Hasdeu, alături de verbe ca a neglige, a erige. Continuarea o cunoaştem - doar una din forme a supravieţuit viguros.

Înţelegeţi acum de ce multe verbe nu se mai aparţin conjugării originare? Drept consecinţă, aceste verbe nu se mai conjugă la fel ca în italiană sau spaniolă, ceea ce ne frapează cînd mergem la muncă în ţări mediteraneene şi constatăm că nu nimerim unele forme verbale. Da, aşa s-a întîmplat şi cu a exista, care nu vine direct din latinescul de conj.III existere (essistere în italiană), ci din fanţuzescul savant de grupa I exister.

Din fericire, multe importuri paşoptiste s-au făcut cu respectarea conjugării iniţiale, prin asemuiri cu forme vechi: a trimite > a emite, remite, admite, comite, omite, permite, promite, transmite, demite, submite; a duce > a conduce, introduce, deduce, reduce, produce, traduce, seduce, abduce. Aviz uilizatorilor de SVN şi Perforce: a nu se spune submitat, comitat, ci submis, comis…

Pe de altă parte, o prietenă de la Hong Kong care lucrează pentru o mare bancă de investiţii îmi povesteşte că zi de zi concepe noi produse financiare, le face preţul şi apoi le prezintă tranzacţionerilor. Inovaţie continuă!

“Finanţele sunt acum o industrie!” perorează un şef de cabinet de consultanţă care a avut amabilitatea să ma invite la un interviu. Şi ce mai industrie! Una care reuneşte cele mai mari pieţe din lume. Ce s-o fi tranzacţionînd încontinuu pe aceste pieţe? Dolari şi acţiuni? Doar la bază! Restul îl reprezintă toate aceste instrumente exotice care au pululat în ultimul deceniu. Iată cum grupuri bancare mari precum Société Générale, vedeta ultimelor zile, sau Goldman Sachs, cîştigător net în criza derivatelor de credite ipotecare, îşi realizau/realizează ½ din profit!

Finanţele nu înseamnă repetitivitate! Înseamnă instrumente financiare din cele mai diverse + gestiunea riscurilor pe care intrinsec le poartă. Ajungîndu-se pînă la produse total decorelate de realitatea economică (de subiacent), finanţele se detaşează net de ceea ce erau cîndva. Finanţele au devenit o complexă industrie!

Totul porneşte de la latinescul stella, un cuvînt mai vechi decît tot ce se ştie în momentul de faţă. Stella s-a menţinut neschimbat în italiană, a devenit stea în română şi, oarecum similar, estrella în spaniolă. Tocmai această similitudine mi-a atras atenţia; dar ce m-a frapat mai mult este sunetul parazit de după st. E-ul spaniolesc iniţial reprezintă un fenomen cunoscut, fiind acelaşi e din España; r-ul însă nu se supune vreunui fenomen de evoluţie fonetică propriu acestui spaţiu. Explicaţia mi-a parvenit trecînd în cu totul altă regiune, cea elenă: din greacă am moştenit cu toţii particula astro, cu aceeaşi semnificaţie de stea. Ajuns în acest punct, nu pot decît să presupun existenţa unui strămoş indo-european, de felul str, care avea sensul de stea. Astfel, estrella n-ar putea fi decît un aliaj dintre latinescul stella şi un substrat indo-european local, din care se pare că r-ul nu dispăruse.

De altfel, ipoteza unei origini indo-europene comune se confirmă în cu totul alt colţ al Europei, prin englezescul star. Continuînd exerciţiul de arheologie, aflu că str este tocmai cuvîntul sanscrit care desemna stea.

Dar să revenim… stea şi (e)strella se aseamănă foarte mult datorită transformării sunetului l. În spaniolă, ll se citeşte ca un l înmuiat şi se apropie de vocala i. Să însemne aceasta că limba română a cunoscut, de-a lungul veacurilor, un fenomen similar, dar care a mers pînă la capăt? Foarte posibil; doar că această transformare s-a limitat mai mult la -ella. În această categorie au intrat:
- sella (lat.) > sea > şea > şa (cu pluralele şele/şale, şei)
- margella (lat.) > mărgea
- o serie de pronume: ea - ele, cea - cele, acea - acele
- diminutivele feminine în -ella: purcea - purcele, rămurea - rămurele etc. De remarcat că forma de plural nu a pierdut l-ul! Şi iată că am ajuns şi unde ne propusesem, adică taman la floricică/floricea - floricele.

(Interesantă e şi evoluţia masculinelor acestor diminutive: purcel - purcei, viţel - viţei, doctorel - doctorei etc. Aici descoperim ca înmuierea l-ului s-a produs şi în grupul -elli, probabil odată cu alipirea generală a i-ului final de silaba precedentă.)

În cele din urmă, cupletul -ea / -ele s-a dovedit foarte fertil şi aceasta în ambele sensuri:
- în formarea pluralului substantivelor terminate în -ea: boccea - boccele, şosea - şosele, manea - manele…
- în remodelarea unor singulare: bretea, flanea, rondea din bretelă - bretele, flanelă - flanele, rondelă - rondele.

Intuiţi deja în ce direcţie bat… În adevăr, formele de plural nu sunt exact cele care ne vin pe limbă; veţi fi de acord că lucrurile stau astfel:
viorică - viorici, floricică - floricici (sic!), rîndunică - rîndunici ş.a.m.d.
Luînd-o în sens invers, care ar fi singularul de drept al unor forme precum viorele, floricele, rîndunele? Soluţia:
viorea - viorele, floricea - floricele, rîndunea - rîndunele.

Este aşadar vorba de o contaminare reciprocă a două tipuri de diminutive formate cu sufixe diferite: -ică, -ea; cauza reasocierii o reprezintă sonorităţile divergente ale pluralului lor, deoarece -ici are un uşor iz de masculin, iar -ele e extrem de diferit de -ea (introduce o silaba suplimentară). În consecinţă, singularul în -ică s-a recombinat cu pluralul în -ele.

Dar de unde distanţa fonetică atît de mare dintre -ea şi -ele? Explicaţia, de natură etimologică, o voi prezenta în articolul următor.

Why am I happy? Because while in California, they used to spam me very aggressively: letter after letter asking me to subscribe for their credit cards. Almost day by day, our secretary came to my desk with new mail from Capital One. I never subscribed (interest rates were up to 18%) and they kept on spamming; hence, letters were constantly going to trash. Nowadays, their jobs follow the same direction.

Why am I telling this story now? For I’ve just seen a documentary about Messier on the French-German TV channel Arte; in this production, our legendary CEO was presented not as a Polytechnique alumnus, but simply as an ENA graduate. The French public opinion knows he was first a Polytechnicien and this fact is the most well-known. But now isn’t it more simple to forget that and to present him as an ENA graduate, as the majority of the French politicians?

That does protect the image of still the most prestigious French grande école. On the other hand, the fact that even a European television censured this info just shows me how powerful this school is.